De ce sa ne impartasim rar?

În foișor e aproape întuneric, doar câteva făclii luminează palid chipul Mântuitorului. Acum e ridicat în picioare, în fața ucenicilor care-l privesc plini de dragoste, preschimbați de evenimentele și cuvintele acestei seri.
– Luați, mâncați, le zice El brusc rupând tăcerea, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor… Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legământului celui Nou, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor…
O tăcere mormântală se lasă în încăpere. Ucenicii privesc la potirul întins ca la un obiect străin pe care nu l-au mai văzut niciodată. Mâna Domnului mai rămâne însă întinsă câteva clipe, fără ca vreunul din ei să reacționeze în vreun fel. Apoi Domnul își pleacă și El privirea și se așază înapoi pe scaun.
N-ar trebui să ni se pară ciudat pasajul de mai sus. În ciuda aparențelor, nu este nerealist: este, din păcate, realitatea pe care o trăim în multe Duminici în multe din bisericile noastre. Ne contrariază poate ideea că ucenicii ar fi putut să refuze Potirul întins de Hristos, dar în același timp nu simțim nicio tresărire atunci când la rândul nostru, Duminică după Duminică, privim de la distanță paharul mântuirii, ca și cum acel „Apropiați-vă!” nu ne este adresat și nouă.
Dar ce, ne vine să zicem, noi suntem ucenici? Dar atunci ce suntem? Realmente, ce suntem? Creștini? Ce înseamnă „creștin” dacă nu ucenic al Domnului: „Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini” (Faptele Apostolilor 11:26)
Poate nu sunt singurul care multă vreme m-am mirat de diferența de trăire pe care o sesizăm când citim despre viața primilor creștini. Încă din primele pagini ale Faptelor Apostolilor simțim duhul care-i animă, vedem viața nouă la care trec, dintr-odată, imediat după Pogorârea Duhului Sfânt.

 » sursa: www.crestinortodox.ro