În fiecare an, în seara de Ajun punem în brad câteva globuri magice

acum 4 ore
2020-12-24 17:57:00

Anul acesta iarna este cu totul atipică. Pandemia care s-a abătut peste noi de vreo zece luni de zile a temperat exuberanţa sărbătorilor. Luminile multicolore clipesc stinghere, decorurile, pachetele-cadou, jucăriile şi produsele de sezon (cel puţin aşa mi se pare mie) nu emană deloc bucurie, ci aduc mai degrabă cu îndeplinirea unei obligaţii de serviciu. Magia e atât de bine mascată încât e greu de descoperit…Mă întrebam dacă e cazul să mai împodobim un brad sau ar fi mai bine să adoptăm moda ecologică de a atârna pe perete un poster de Crăciun sau să ne mulţumim cu o bucată de lemn modelată şi vopsită ca un brad sau să achiziţionăm unul de plastic. Totuşi, nu-mi pot imagina Crăciunul fără miros de cetină… 
Pomii de Crăciun din copilăria meaPărinţii mei, evrei atei încrezători în steaua societăţii noi, nu ţineau nici sărbătorile iudaice, darmite Crăciunul. În schimb, îl ţineau bunicii mei adoptivi, Nándor şi Erzsi Friedmann (adoptarea a fost reciprocă; bunicii mei pieriseră la Auschwitz, la fel ca fiul lor, Ferkó). În fiecare iarnă aşteptam cu înfrigurare momentele magice când Moşul aducea brăduţul împodobit şi darurile de sub el. Deşi vremurile erau destul de grele, iar pâinea, zahărul, făina şi uleiul se dădeau pe cartelă (roşie pentru activişti, cafenie pentru salariaţi şi de culoarea untului pentru pensionari – indicând cantităţi din ce în ce mai reduse) bunica făcea provizii din timp şi cocea delicioasele beigli cu mac şi cu nucă (mie îmi plăcea cel cu mac, bunicului cel cu nucă). Bradul era împodobit cu câteva globuri argintii (care scăpaseră nevătămate din război), cu ghirlande din paie şi flori de hârtie, nuci vopsite cu lunar, bomboane salon învelite în staniol argintiu şi colăcei de bezea (pe care abia aşteptam să-i ronţăi după ce desfăceam bradul). Nu era luminat cu beculeţe ci cu lumânărele aşezate în suporturi sub formă de floare şi trebuia să fim cu mare băgare de seamă să nu ia foc bradul, după ce le aprindeam. Niciodată nu l-am surprins pe Moş Crăciun, deşi m-am străduit din răsputeri. Ori tocmai eram la săniuş cu bunicul, ori îmi făceam somnul de după amiază (deşi îmi promisesem să nu adorm). Péter, nepoţelul vecinilor, mi-a dezvăluit în mare taină că Moş Crăciun nu există şi m-a îndemnat s-o spionez pe bunica ca să mă conving că ea împodobeşte bradul şi tot ea aşează darurile sub el. Dar s-a dovedit că era o minciună sfruntată…Mă deruta doar faptul că în unele case bradul se făcea de Crăciun, în altele de Anul Nou. La copiii maghiari venea Îngeraşul, la cei români Moş Crăciun, iar la serbarea de la Politehnică (unde lucrau părinţii mei) venea Moş Gerilă. Am avut onoarea să-l întâlnesc personal pe Moş Gerilă (pe unul din ei, că erau mai mulţi, în mantii strălucitoare de toate culorile) la Moscova, pe stadionul Lujniki în 1959, când am fost în vizită la tata, care-şi făcea doctoratul la Universitatea Tehnică Baumann. Pe stadionul luminat feeric erau mii de copii şi fiecare primea cadouri.

 » sursa: www.republica.ro