TREI ÎNTREBĂRI. Partidul AUR, epidemiile şi o istorie a ştiinţei

1. Fenomenul cel mai ignorat în România anului 2020, atât de analiştii profesionişti cât şi de opinia publică, a fost coagularea pe tăcute a unui suport popular semnificativ pentru un partid radical-populist de tip nou, în linie cu tendinţele europene din sec XXI: AUR. Tehnic, el e o alianţă în care s-au vărsat mai multe fire de activism, destul de diferite între ele. Pe de-o parte există osatura hard a unui grup antrenat în evenimente de stradă, cu tente eco-naţionaliste (Roşia Montană, anti-gaze de şist, marşurile cinematice către graniţa de la Prut). Alături a venit reţeaua de organizaţii şi activişti religioşi, de diverse confesiuni, forjată la referendumul anti-gay din 2018, care, enervată pe eşecul la urne, şi-a asumat un proiect explicit politic. Criza Covid din 2020 a fost ocazia perfectă pentru potenţarea discursului naţional-eco-religios, centrat în identitate şi anti-globalism (cum le place lor să eticheteze cooperarea internaţională). Nu-i vreo noutate în ştiinţa politică faptul că în vremuri de stres social (schimbări structurale rapide, spaime comunitare etc) electoratele îşi caută confort emoţional în discursul de identitate şi empatie. Ce nu ştia nimeni cu certitudine era cine va capitaliza politic aceste înclinaţii, pentru că politica e şi artă, nu doar ştiinţă. Alegerile de Moş Niculaie au adus răspunsul, şi cu el surpriza.

2. Epidemics and Society: from the Black Death to the Present, un volum de Frank Snowden apărut fericit chiar la începutul anului şi care e cursul de istoria epidemiilor ţinut la facultatea de medicină din cadrul Universităţii Yale. Snowden e de meserie istoric, nu doctor, iar din unghiul ăsta ţine studenţilor medicinişti cursuri despre istoria disciplinei lor. Deci avem combinaţia ideală care face cartea accesibilă publicului larg, relativ bine informat şi curios. Nu doar că-i extrem de lizibil, dar volumul pune ciondănelile, incertitudinile şi isteriile dezbaterii globale în jurul pandemiei Covid-19 în perspectivă lungă, lucru extrem de reconfortant pentru unii nervi prea încordaţi şi foarte util pentru comentatorii grăbiţi să se arunce la concluzii tot la două săptămâni o dată. Mai mult decât atât, se potriveşte bine ca material ilustrativ pentru teoria ştiinţei, adică acea disciplină care studiază ce-i adevărul experimental; ce deosebeşte o teorie bună de pseudo-teorii sau simple bazaconii; sau cum a evoluat de-a lungul vremii cunoaşterea de tip ştiinţific. De obicei discuţiile astea se fac cu exemple din fizică (aristotelică, newtoniană, apoi relativistă etc), dar iată că acum avem ocazia să reluăm exerciţiul pornind de la medicina clasică a lui Galenus, apoi să vedem cum s-a ajuns pas cu pas la înţelegerea modernă a funcţionării corpului uman şi microbiologiei. A fost un proces gradual, cu încercări şi erori dureroase de parcurs – dar ce ilustrare mai bună putem avea pentru principiul fundamental, dar atât de contraintuitiv şi greu de explicat oamenilor, că ştiinţa nu garantează succes 100%, ce ştim acum fiind valabil doar până la proba contrarie, iar criteriul unei bune teorii e chiar falsificabilitatea, adică posibilitatea de a testa modelele explicative pentru a le găsi hibe şi astfel a face să avanseze cunoaşterea. Orice altceva e obscurantism bazat pe gargară verbală.

 » sursa: www.contributors.ro