La datorie – o mărturie a schimbării la faţă a României, în decembrie 1989
3 min readAnterior, în Timişoara au început manifestaţii de protest pentru susţinerea pastorului reformat László Tőkés, care urma să fie evacuat din reşedinţa sa. Singura mirare a celor care ştiau starea de spirit din ţară, în general, implicit pe aceea a timişorenilor, era pretextul apărut prin focalizarea atenţiei forţelor de ordine pe condiţia prelatului amintit.
De fapt, cu două săptămâni înainte poposisem în oraşul florilor şi al parcurilor, străbătut alene de râul Bega şi observasem înscrisurile din tramvaie şi pe unele hârtii lipite pe panouri de circulaţie, toate având drept mesaj clar:”Jos clanul Ceauşescu!” În unităţile militare unde am poposit atunci se ştia nu doar de această exprimare a ostilităţii publice faţă de şeful statului, ci şi de realitatea că muncitorii de la Uzinele Mecanice Timişoara vroiseră să iasă cu toţii la o mare demonstraţie, dar tocmai secretarul de partid al întreprinderii i-a oprit informându-i că nu era momentul propice.
Pentru cei ce nu ştiu sau pentru aceia care au uitat, Timişoara era, pe plan mediatic, un foarte bine informat municipiu din România, deoarece se prindeau pe micul ecran, prin antene, patru posturi de televiziune sârbeşti şi două maghiare. În plus, tot acolo funcţiona COMTIM, care asigura populaţiei o varietate aparte de produse din carne. Timişorenii cunoşteau bine evoluţiile politice din Europa de Est şi înţelegeau, printre primii, că le lipseşte libertatea la care jinduiau sătuli de încremenirea în proiectul devenit desuet, cel comunist, al liderilor de la Bucureşti.
Primele focuri de arme şi victimele apărute în acele incredibile clipe, iniţial la Catedrala Ortodoxă, apoi la demonstraţia unde nu mai era vorba de o mână de oameni, au generat oripilarea celor care nu se aşteptau la o represiune sângeroasă, urmată de trimiterea la Bucureşti a 43 de cadavre, pentru a fi incinerate, ca urmare a convingerii bolnave a celor ce au întreprins această acţiune, că totul va reveni la normal.
Pe 20 decembrie 1989, Piaţa Operei din Timişoara era ocupată de peste o sută de mii de manifestanţi, iar militarii erau deja percepuţi ca fiind de partea acelora ce doreau plecarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi trecerea la un regim democratic.
Seara, revenit din vizita efectuată în Iran, preşedintele de atunci al României, rupt de noua realitate a ţării pe care o conducea, a ieşit pe micul ecran, înconjurat de soţie şi câţiva seniori ai partidului comunist, pentru a condamna intenţiile şi acţiunile manifestanţilor din Timişoara. Pentru militarii de carieră, atenţi la limbajul corpurilor celor ce erau în preajma lui Ceauşescu era clar că deznodământul va veni repede.
Pe 21 decembrie 1989, în alte 15 oraşe relevante din ţară, mulţimile ies în stradă, se confruntă cu dispozitive militare şi acolo unde raţiunea a fost învinsă de debusolare au apărut noi împuşcaţi, în condiţii şi azi relatate în două versiuni.
Cert este că românii se săturaseră de tot ce li se interzisese în ultimul sfert de veac, de frigul din case, de laptele care nu mai ajungea la copii,