Mami, ajută-mă! Nu vreau să mint. Simt că hrănesc o pată neagră din creier cu broccoli stricat
2 min readAm avut certitudinea că mă descurc cât de cât în treaba asta cu mămicia în momentul în care Anya a început să îmi ceară ajutorul pentru a se forma ca adult. Mai precis:
Mami, ajută-mă să-mi placă școala;
Mami, ajută-mă să mă concentrez la teme;
Mami, ajută-mă să nu mai mint;
Mami, ajută-mă să nu mai fiu rea cu prietenii mei;
Mami, ajută-mă să nu mai fiu obraznică cu adulții;
Mami, ajută-mă să nu mă mai gândesc tot timpul la Roblox.
Practic, cu mintea ei de 10 ani a reușit să facă ceea ce noi adulții facem cu mare dificultate sau chiar deloc: și-a identificat problemele și a cerut ajutorul pentru a le rezolva. Sunt mândră de ea și de mine, pentru că un dialog continuu, care uneori pentru mine părea monolog, prin care îi spuneam zi de zi că rolul meu este să o ajut să devină cea mai bună variantă a sa, a dat roade. Zilnic îi spuneam că cea mai mare greșeală pe care o poate face este să se ascundă de noi, pentru că noi, părinții ei, suntem singurii care o iubesc necondiționat și care îi vor în orice situație binele. Că trebuie să treacă peste teama că o vom judeca sau pedepsi și să nu ne mintă, să spună adevărul și să ceară ajutorul. După aproape 2 ani de astfel de discuții, după 2 ani de luptă cu mine însămi de a aborda educația ei cu blândețe, fără pedepse, fără țipete și urlete am ajuns și la punctul culminant, când discuția de mai jos cu ea mi-a dovedit că inteligența emoțională a copilului meu este cea mai mare realizare din viața mea de părinte activ în ale educației.
– Mami, trebuie să îți spun ceva de pata mea neagră din creier.