Dumnezeu al meu
3 min read
Când, împreună cu Andrei Pleșu, am făcut proiectul volumului Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai importantă temă a muritorilor, am hotărât ca schimbul nostru epistolar să nu depășească zece scrisori. Întrucât s-a întâmplat ca să deschid eu discuția, Andrei Pleșu a închis-o în mod firesc, revenindu-i să scrie cea de a zecea scrisoare. Prefigurat astfel, dialogul s-a oprit însă tocmai în clipa în care, cel puțin pentru mine, își atinsese akmé-ul, punctul de culminație. Nemaiputând să-mi exprim în volum gândurile pe care mi le stârnise ultima lui epistolă, ca și cele care au urmat apariției și promovării cărții, am rămas frustrat. Ba chiar insuportabil de frustrat! Mă trezeam stând în continuare de vorbă cu prietenul meu, peroram în gând din ce în ce mai avântat, mi se părea că esențialul din ce-i spusesem nu ajunsese la el. Era vina mea? Nu știusem oare să exprim ce voisem îndeajuns de limpede și articulat? Era vina lui? Intrase oare în dialog cu un punct de vedere deja conturat și nu mai avusese urechea liberă pentru a mă auzi?
Iată de ce am hotărât să strâng aceste gânduri, în prelungirea celei de a noua scrisori din volum, sub un titlu care pare să fie încă mai insolent decât cel al volumului intitulat Isus al meu. Sper ca această nouă „luare în posesie”, de astă dată a Tatălui, să nu fie percepută ca secvență a unui scenariu de prost-gust gândit în doi timpi. Tot ce am vrut, scriind aceste pagini, a fost să marchez dezvolarea – și poate capătul – unui gând în mers.
***
Oricât de justificat ne apare un gest atipic, simțim nevoia să-l confirmăm printr-unul similar, făcut de altul, ca și cum ne-ar fi totuși frică de singurătatea (și disonanța) în care ne instalăm deodată asumându-l. Nu e ușor să pleci singur la drum, știind că poate singur vei rămâne până la sfârșitul lui.
Când am scris – cu inima împăcată – Isus al meu, am realizat că fac totuși ceva în răspăr, ceva oarecum „necuviincios”, pentru unii de-a dreptul o blasfemie, și gândul acesta m-a tulburat. Cartea se născuse târziu, urmând firul ascuns al unui parcurs de care mă mulțumisem să mă mir în tăcere, lipsindu-mi o vreme atât curajul cât și cuvintele care ar fi putut articula dezbaterea mea interioară. Nimeni în jurul meu nu simțise de-a lungul anilor nevoia unei deschideri a discuției, a unei interogări, a exprimării unei îndoieli. Riscul era, dacă o făceai, să fii trecut de îndată în tabăra ateiștilor. Orice invitație de a pune în cauză formulările „dreptei credințe” era taxată ca impie și deplasată și asociată, ca stilistică a gândirii, cu propaganda oficială. Până și Noica, la începutul Jurnalului de la Păltiniș, declarase că hermeneutica lui scormonitoare, cu care se apropia de fiecare carte mare a lumii, nu cutezase să interpreteze în cheie proprie Evangheliile: „Cartea lui Isus, nu cel din Nazaret, ci cartea lui Isus Cristos, n-am îndrăznit niciodată s-o anexez cultural şi simt că n-aş avea niciodată dreptul să fac din ea obiect al hermeneuticii;
