Antiintelectualismul la români

– cu referire particulară la revista ”Familia” –

Două istorii

Fie-mi îngăduit să încep cu două istorii cărora le-am fost martor:

Prima se petrece în 1987. Eram elev – pe clasa a IX-a – și fusesem în tabără la mare. Nu mai țin minte din ce rațiuni (probabil decalajul orar al trenurilor), ne-am oprit la București și profesorii ne-au dus să vizităm câteva instituții pe care le considerau reprezentative pentru cultura românească (pe vremea aceea nu erau mall-uri, așa că nu acolo poposeau elevii taberelor). Între altele, Academia. Deși eram în grup, vizita era inopinată, așa că nu am putut intra în clădirile venerabilei instanțe de consacrare și ne-am mărginit să ne plimbăm puțin prin curtea ansamblului de pe Victoriei. La un moment dat, în fața unui corp arhitectural, atenția ne-a fost atrasă de un ARO negru în care urcau și se așezau pe banchetele din spate o mulțime de bătrânei. Când a intrat și ultimul, șoferul – care fuma lângă cabină – și-a aruncat țigara și a venit să închidă ușa batantă a mașinii. Nu știu care va fi fost motivul (eram destul de departe de scenă), fie că ușa avea o problemă, fie că bătrâneii nu se adunaseră cum trebuie, dar omul a început să o lovească zdravăn cu umărul. Nimeni nu ne-a spus nimic, dar am înțeles cu toții totul. Stăteam – un grup de copii – și ne uitam, uimiți și străbătuți de un frison de frică, la șoferul care se opintea voinicește să închidă (în vederea transportului cu care fusese însărcinat) luminile nației într-un ARO negru.

A doua întâmplare are loc exact un deceniu mai târziu. Eram – ieșit pentru prima dată din țară – la Paris și așteptam pe cineva pe Pont des Arts (care nu cunoștea încă bizara modă a lacătelor de fidelitate). Profitam de căldura începutului de vară și, așteptând, mă uitam când spre dreapta, la laterala Luvrului, când spre stânga, la clădirea impozantului Institut de France. La un moment dat, am văzut un bătrânel ce intra pe ușa din stânga edificiului ce adăpostește cupola Academiei. Și, brusc, imaginea mi-a fost întreruptă de un fulger scurt. Au trebuit să treacă clipe bune pentru a înțelege ce se întâmplase: husarul de la intrarea fundației lui Mazarin îl salutase ridicând sabia (ce reflectase soarele) pe bătrânel. În Franța, un academician beneficia de aceleași onoruri ca Președintele Republicii. Și, în lumina blândă a acelui început de vară, am simțit – încă odată – cum mă străbate un frison.

Mai mult decât orice, pentru mine aceasta e deosebirea dintre micul și marele Paris, dintre lumea noastră, aflată mereu în convulsiile modernizării și cealaltă lume, care ne fascinează, tocmai pentru că – orice am face – ne rămâne inaccesibilă.

Nici o coaliție pentru ”Familia”

Sunt câteva zile de când presa culturală și numeroși scriitori reacționează – mai ales pe paginile de social media – față de hotărârea Consiliului Județean Bihor de a trece revista ”Familia” în subordinea administrativă a Bibliotecii Județene.

 » sursa: www.contributors.ro