Nicolae Titulescu – politician complet, un om al păcii şi înțelegerii internaţionale
5 min read
Distribuie acest articol!
“Popor alege-ţi şefi, nu stăpâni!” – îndemnul pe care Nicolae Titulescu îl adresa poporului român.
Singurul român care a îndeplinit funcţia de preşedinte al Ligii Naţiunilor pentru două mandate, a avut şi meritul de a fi un vizionar al politicii internaţionale.
Sunt pe deplin convins că nu greşesc cu nimic atunci când afirm că Nicolae Titulescu a fost cel mai mare om politic pe care l-a avut România. Discursurile sale politice, în orice moment al existenţei noastre, au menirea de a trezi cele mai puternice sentimente de patriotism şi de revoltă împotriva nedreptăţii sistematice de care România a avut parte, tocmai ca o consecinţă a potenţialului infinit de resurse pe care mulţi l-au intuit. Titulescu a avut, în discursul său, un talent oratoric cu totul exceptional, o claritate şi o capacitate de sinteză care i-au adus recunoştinţa pe plan intern şi internațional. A fost înzestrat cu un har anticipativ al evoluţiei istorice, punând în dezbatere chestiuni inovatoare care şi-au dovedit peste ani eficienţa şi pertinenţa:
“Aflaţi de la mine că românii acceptă toate suferinţele, dar tot eu vă spun că ei nu vor accepta niciodată nedreptatea.”
Suferinţele şi nedreptatea poporului român au fost şi sunt încă o realitate despre care astăzi mulţi aleg să vorbească în şoaptă, tocmai datorită faptului că poporul român nu şi-a mai ales de mult timp şefi, ci doar stâpâni.
Personalitate de prim rang a României, Nicolae Titulescu a fost un om dedicat ţării sale, în ciuda eternei ostracizări cu care au fost tratate spiritele libere şi neaservite intereselor străine, spirite născute şi crescute pe pământ românesc. Orator de calibru, desăvârșit caracter şi diplomat de talie internaţională, Titulescu a fost un om al păcii, care a militat în favoarea relaţiilor cordiale cu vecinii dar şi a restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – deşi unii i-au reproşat ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est–, cu condiţia protejării graniţelor României. Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Pentru toate realizările sale excepţionale, Titulescu a rămas un model demn de urmat pentru întregi generaţii care aveau să-i succeadă şi un reper de marcă al României în diplomaţia internaţională, fiind considerat de mulţi istorici drept cea mai importantă personalitate internaţională din perioada interbelică.
Titulescu era şi un susţinător înverşunat al micilor proprietăţi, un exemplu în acest sens fiind lucrările în care acesta susţine ideea despăgubirilor pentru pagubele aduse moşierilor în timpul răscoalelor din anul 1907.
Din perspectivă socială, a pledat pentru împroprietărirea ţăranilor, iar din punct de vedere al sistemului electoral, a susţinut introducerea votului universal.
A fost loial convingerilor sale, și dând curs trăirilor, s-a remarcat drept un înfocat susținător al românilor ardeleni. Cuvintele rostite în discursul său, intitulat sugestiv, „Inima României”, ținut la Ploiești în mai 1915, surprind esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața…Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el.
Acel care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i român, acela-i sămânţă străină pripăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile!
Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi-a avut rostul, dar şi-a trăit traiul.
Şi-a avut rostul, pentru că neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă!
Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a şi formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunţat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie!
România nu-şi poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi mai ales peste limitele demnităţii sale.”
Din funcţia de ministru de finanţe în guvernul Averescu, a militat pentru reforma fiscală, cu caracter naţional, pentru toate provinciile româneşti şi pentru repartizarea sarcinilor fiscale după principiile echităţii şi creşterii impozitelor directe.
În vara anului 1918, a plecat la Paris, unde a activat ca membru al Consiliului Naţional Român al cărui fondator era, având alături mai multe personalităţi marcante ale României: Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille etc. Scopul organizaţiei era acela de a promova pe plan internațional dreptul poporului român la unitatea naţională.
Eforturile sale şi ale altor patrioți au avut ca rezultat formarea României Mari în 1918. A îndeplinit prima sa misiune diplomatică în calitate de reprezentant al României la Conferinţa de Pace de la Paris şi a semnat, la 4 martie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, prin care a fost recunoscută Unirea Transilvaniei cu România.
Începând cu anul 1922, ca diplomat şi ministru de externe, Titulescu s-a dedicat exclusiv politicii externe a ţării.
În 1935 a devenit membru titular al Academiei Române, iar în iulie 1935, cu toată rezistenţa lui Carol al II-lea, Titulescu a început tratativele pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală româno-sovietic, după modelul celor franco-sovietic şi al celui ceho-sovietic, tratative continuate şi pe parcursul anului următor. În acest context, forţele de dreapta din ţară și-au înteţit atacurile la adresa lui Titulescu, finalizate cu înlăturarea acestuia din funcţie, la 29 august 1936, în momentul în care se afla în străinătate. Carol al II-lea s-a aliniat, astfel, presiunilor cercurilor pro-naziste, legionare dar şi externe, şi, după ce l-a îndepărtat din toate funcţiile oficiale, l-a obligat să se exileze, Titulescu stabilindu-se mai întâi în Elveţia, apoi în Franţa.
