știu că boala nu ne va îngenunchea pe toți – CURIERUL ROMÂNESC

Crăciunul copilăriei
Spre deosebire de primii ani de după căderea regimului lui Ceaușescu, atunci când lumea noastră era așa de entuziastă la gândul că se poate întoarce pe deplin și pe față la Dumnezeu, fără opreliști și amenințări, azi sărbătoarea Crăciunului, pentru mulți români, din păcate, s-a laicizat.
Nu-i vorbă, nici molima aceasta, care pare că ne copleșește, nu este un sfetnic bun pentru îndeplinirea celor sfinte, la marile sau micile praznice bisericești. Faptul se petrece, poate, din cauza fricii și lașității semenilor, din cauza măsurilor restrictive, unele deplin justificate, altele mai puțin. Ca istoric, știu că boala nu ne va îngenunchea pe toți (nicio boală nu ne-a copleșit vreodată pe toți), dar ca om simt că atmosfera este tot mai apăsătoare.
Și, totuși, nu ne este dat să ne plecăm în fața acestui mare necaz. Cât trăim, suntem meniți să fim ființe luptătoare, iar în postura de dascăli și de educatori avem – ca „datorie a vieții noastre” (Vasile Pârvan) – obligația să inoculăm în suflete valori, virtuți și încredere, aureolate de speranță. Iar Sărbătoarea Crăciunului este una bucuriei și a generozității.
Îmi aduc aminte ce însemna Crăciunul în vremea copilăriei mele, din anii regimului comunist. Nu am cunoscut atunci, între prieteni și cunoscuți, vreo familie care să nu fi ținut Crăciunul după rânduială, în zilele menite. Bunica mă pregătea cătinel, zi de zi pentru apropierea sărbătorilor, care începeau cu Sfântul Nicolae. Moș Nicolae venea și el cu daruri, dar numai pentru copiii buni și numai dacă ne curățam bine pantofii/ ghetele de cu seară și ne spuneam rugăciunea. Înainte de primul Sfânt Nicolae de care îmi amintesc, bunica m-a învățat să recit „Îngerelul”, mica poezie-rugăciune pentru copii: „Înger, Îngerelul meu/ Roagă-te lui Dumnezeu/ Pentru suflețelul meu/ Și în ziuă și în noapte/ Până-n ceasul cel de moarte …”. Nu înțelegeam fiecare cuvânt, dar, cu mintea deschisă și memoria de copil, rețineam repede și repetam mereu. Apoi am învățat „Tatăl nostru” și alte mici rugăciuni, mai pe înțelesul copilului care eram. Cu „Crezul” a fost mai greu, fiindcă este lung și mai anevoios de învățat pe de rost. Doar după ce am început să fiu atent la slujbele de duminică, am reținut pe rând pasaj după pasaj și din „Crez”.
Cu vreo trei săptămâni înainte de Crăciun, colindam cu toți ai casei, seara, ca la un fel de repetiții. Bunica și mama știau destule colinde (în Ardeal, pluralul era „colinzi”) ca să mă atragă, ca să-mi poată arăta harul lor, înțelepciunea din ele. Mama m-a învățat mai apoi, după ce crescusem și colinde de Paști, un fel de pricesne frumoase și duioase. Una începea cu versul „În joi seara după cină …”. Când bunica și mama își epuizau repertoriul, tata căuta, pe unde scurte, Radio Europa Liberă și urma un adevărat regal. Acolo, la Europa Liberă, am auzit pentru prima oară colinde religioase interpretate de „Corul Madrigal”, care avea voie să cânte și să imprime în țară doar colinde zise laice.
 » citește mai departe pe: www.curierulromanesc.ro