TREI ÎNTREBĂRI. Sfârșitul Războiului Global împotriva Terorismului

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

Mi-e greu să îi dau un nume evenimentului; ar putea fi “sfârșitul Războiului Global împotriva Terorismului” sau “sfârșitul războaielor neo-con”, dar niciuna dintre aceste denumiri nu este prea fericită – sau cuprinzătoare. Războiul Global împotriva Terorismului a fost lansat de administrația George W. Bush imediat după atacurile de la 11 septembrie. În faza sa inițială a fost un răspuns la atentate, ținta fiind jihadiștii din Al Qaida. Neo-conservatorii din administrația Bush credeau însă că o metodă de a diminua amenințarea radicalismului musulman este aceea de a impune societăți bazate pe aceleași valori ca și cele occidentale – democrații liberale și economii de piață; practic era vorba de o grăbire, cu ajutorul forței armate, a “sfârșitului istoriei” așa cum îl vedea Francis Fukuyama. După invadarea Afghanistanului, justificată de faptul că țara găzduia baze și militanți Al Qaida, a fost lansată reconstrucția Afghanistanului și s-a încercat construirea unei democrații afghane. A urmat invazia Irakului, mult mai greu de explicat  dat fiind că dovezile privind legături cu rețeaua teroristă sau existența unui arsenal de arme de distrugere în masa erau extrem de șubrede (pentru că, așa cum s-a dovedit, nu existau nici legături nici arme). Odată Irakul cucerit, liderii americani au crezut – sau cel puțin au afirmat acest lucru – că pot transforma țara într-o democrație liberală și au făcut eforturi pentru a pune în practică acea viziune, chiar în timp ce în teren avea loc o escaladare a războiului purtat cu insurgenții, care erau împărțiți în câteva mari categorii – exponenți ai fostului regim irakian, jihadiști organizați de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi (majoritatea acestora au fost, în faza inițială a conflictului, străini veniți din alte țări musulmane, pentru că în plan local acest tip de extremism era extrem de rar), naționaliști/islamiști moderați irakieni (sunniți), grupări șiite înarmate și antrenate de Iran și forțe coagulate în jurul clericului populist șiit Muqtada al-Sadr, care adoptase un discurs cu puternice accente naționaliste.

Atât în Afghanistan cât și în Irak a fost impusă o anumită formă de democrație, au avut loc alegeri democratice în mai multe rânduri, s-au făcut chiar și progrese împotriva insurgenților – în Afghanistan mai ales în primii ani ai conflictului, în Irak după faimosul „surge” condus de David Petraeus.

Toate aceste progrese s-au dovedit a fi iluzorii în timpul administrației Obama, când talibanii au început să controleze un teritoriu tot mai mare din teritoriul Afghanistanului, iar în Irak a explodat Statul Islamic, pe care tot militanți irakieni îl exportaseră în Siria, unde prinsese rădăcini și devenise suficient de puternic pentru a putea să revină în țara de origine. Clasele politice din ambele țări s-au dovedit a fi corupte și incompetente, ceea ce a contribuit la succesul extremiștilor și la forța de atracție a acestora.

2020 este însă anul când a devenit clar, pentru mine, că pe americani îi interesează acum să scape de problemele din Afghanistan și Irak și nu mai contează prea mult ce fel de regimuri sunt acolo,

 » sursa: www.contributors.ro