Bântuiri, măsluiri, încurcături
3 min read
Cu cât devine mai fragilă concepția că lumea se organizează în jurul unui centru după repere care separă lucrurile în bune sau rele, albe sau negre, mărunte sau esențiale, cu atât devenim mai fanatici în apărarea ei. Uneori ne-ar prinde bine să vedem că un fenomen care credem că se întâmplă autentic doar la nivel superior și central, de fapt, are reverberații intense și la niveluri secundare sau periferice; alteori ne-am putea mira benefic de viteza cu care se transformă ceea ce consideram că este esențial în ceva precar, chiar iluzoriu; arareori, ce-i drept, am putea avea surprize de proporții inimaginabile fiind doar ceva mai relaxați în mania de a clarifica lucrurile. Până la urmă, este firesc, până într-un punct, să clasificăm și să numim lumea în care trăim, dar ce ne îndreptățește să mai și credem că lucrurile vor rămâne așa cum le-am stabilit noi locul? Dar dacă ceea ce fixăm noi într-o categorie devine, se transformă, se mută din locul, temporar sau de veci, acordat de bunăvoința noastră? Noroc că oamenii din Zona în care trăiesc sunt adepții relativismelor, a evenimentelor care vin, fără să ne întrebe, și fac vii schemele în care ne prindem viața, pentru că, să nu uităm, Duhul bate unde vrea. Sunt bucuroasă să-i descopăr zilnic ca discipoli ai interpretărilor deschise și a unei realități structurate pe niveluri, fani nedeclarați ai „gândirii slabe” și a „hermeneuticilor spectrale”. Întâmplările care s-au petrecut în Zonă, imediat ce am intrat în perioada dăruirilor, inaugurată anul acesta de alegeri parlamentare, mi-au confirmat, că adevărul ca adecvare sau corespondență cu realitatea (care realitate?) e un mit, un biet punct de vedere oficial. Drept urmare, corectitudinea de orice fel, este doar o ficțiune necesară, pentru că adevărul, la fel ca viața, e mereu în altă parte, de unde ne bântuie câteodată ca eveniment.
Pe fondul pandemiei prelungi combinată cu magia sărbătorilor, au început să-și facă apariția evenimente care au dat peste cap logica obișnuită a lucrurilor. Evenimentele au venit deopotrivă, atât peste localnicii români, maghiari, slovaci cât și printre rromii din cartierul Muntenegru. Le voi relata pe scurt și în ordinea puterii de a bulversa. Mai întâi, Șuticu, un tânăr rrom întors de la lucru din Germania (nu la sparanghel), a ajuns în pragul nebuniei pentru că prietenul cu care plecase, și care a murit după o supradoză de cocaină, a început să-l bântuie. Bântuirea s-a produs în ziua următoare îngropării, la care Șuticu a asistat îndurerat, dar nu era o bântuire normală, ci una specifică erei tehnologice. Mortul îl suna de pe telefonul cu care a fost îngropat, cu camera, în termenii celui bântuit: „cu poză”, și de fiecare dată aștepta prelung să i se răspundă. La scurt timp după apelurile „cu poză”, o femeie ajunsă ea însăși la senectute, deci credibilă, s-a plâns că mama ei, moartă de peste un deceniu, vine să o bântuie. Cu asta s-ar mai putea împăca, ceea ce nu poate pricepe este că moarta preferă să parcurgă cam 40 de kilometri ca să-și sperie fiica de la oraș,
