Interceptări. Putere prin părere. Legile Răului. Moașta lui Maradona
3 min read
(inaudibil. interceptare ambientală. zgomot de fond puternic)- … ca să nu mai vorbim de Iohannis. – Nu cred. – Așa, și? Ce să fac eu cu necredința ta? Vorbesc de un sfert de oră, ți-am adus dovezi, argumente, fapte. Nu ți-am zis „Așa cred eu”, am demonstrat. Iar tu repeți două vorbe, care te privesc exclusiv: „Nu cred”. N-am cum să răspund la asta. – Era mai bine dacă spuneam „Cred”? – Era la fel de rău. N-am cum să răspund, nici la necrezul, nici la crezul tău. Nu putem comunica în felul ăsta. Dai pe toată lumea afară din cameră și vorbești singur. Așa că mai bine tăcem amândoi și ne vedem de treabă.
– Bine, spune-mi atunci ce-aș putea să tac? – Ce glumiță de tocilar… Există doar trei posibilități. Să fii de acord în totalitate cu demonstrația mea, să fii de acord parțial, să o respingi complet. În a doua și a treia situație, trebuie să aduci argumente, să pui întrebări. Dar, știu, domnule, e greu, te roade lenea, lenuța. E greu să gândești rațional, e istovitor, ia timp din viață. Unii oameni consideră că a raționa nu înseamnă a trăi. Toți oamenii gândesc, așa cum toți oamenii transpiră, însă numai unii, nu prea mulți, raționează. Nu neapărat din prostie. Nu neapărat pentru că nu știu. Ignoranța înseamnă nu numai a nu ști, ci și a nu dori să știi, deoarece vrei să rămâi ignar. Ține-mă, Doamne, prost și sănătos. E mai ușor așa, nu?… – Da nu pot să am și eu părerea mea? – Ba da, cum să nu poți, sunt atâția care încolțiți cu argumente răstoarnă tabla, cum se întâmplă la șahiștii din Cișmigiu, cu vorbirea asta: „Domle, nu știu, e părerea mea, dacă nu-ți place, n-am ce-ți face!”.
Și asta nu-i de când există internet. Mecanismul părerii personale, imbatabilă doar pentru că e personală, a făcut ravagii în istorie. Mai întâi, de la ce vine „părere”? De la a părea. Mi se pare. Pare că. Parcă. Aparență. Adică ceva ce aduce a realitate, a adevăr, dar nu e sigur că și este. Poate să fie, poate să nu fie. Ei, omenirea a început la un moment dat să învestească niște inși cu puterea ca părerea lor să fie lege. Putere prin părere. Respectivul, șaman, șef de trib, oracol, rege, împărat, papă, putea să spună ce-i trecea prin cap – totul era luat de bun și executat întocmai. Vreme de mii de ani, de explicații, dovezi, argumente, demonstrații au avut nevoie doar cetățenii fără rang în societate. Nu că le-ar fi folosit la ceva. Afișarea publică a raționalității era o gravă înjosire pentru castele înalte – puterea adevărată înseamnă să dai ordin fără să trebuiască să convingi, să justifici rațional. Iar orgasmul puterii este să comanzi ceva cât se poate de absurd și criminal, de pildă „Duceți-vă cu familiile voastre și aruncați-vă toți în cap de pe faleză” spus din senin unui grup de oameni luați la întâmplare, și comanda să fie executată.
