Postul ca prefacere…
2 min read
Postul înseamnă și luptă.
Desigur nu cu alții, ci cu tine…
E războiul cu tine, cu patimile tale, cu daimonii tăi…
Deci nu înseamnă resemnare, nici apatie…
Dezpătimirea nu înseamnă apatie…
E durere, e smulgere din tine a rădăcinilor omului vechi, e sfâșiere ontologică, e transformare dureroasă…
Apatia e pasivitate, nepăsare, indiferență față de tot ceea ce e în jur… E amoralitate, nu moralitate…
Amoralitatea nu te așează nici la bine, nici la rău, ci nicăieri…și devii relativ, nu absolut…
E amăgirea că dacă ți-ai găsit un refugiu liniștitor și nu-ți mai tulburi adâncurile, ți s-au decantat apele, amăgindu-te că ești pur și bun pentru că nu-ți mai tulbură nimeni nămolul ființei unde-ți colcăie șerpii…
Seninul nu este întotdeauna semnul dezpătimirii…
Nu arareori am văzut acalmii înșelătoare doar pentru că nimeni și nimic nu zădărnicea străfundurile omului păcătos, dar la cea mai mică ispită și împotrivire țâșneau ca un gheizer răutățile, mânia, mândria, răzbunarea, nemulțumirea…alungând închipuirea unei părute stări virtuoase…
Apoi iubirea nu-i visare continuă, reverie sau lirism pacificator ori netulburată stare de acceptare a orice…cu nestrămutată beatitudine…
Iar stările înalte au dramatismul lor fiind adesea atroce rupturi între zâmbete și lacrimi, între revărsari de har și nesfârșite chenoze și răstigniri…
Iubirea are zbuciumul ei, căutările ei, reacțiile ei, metamorfozele ei…polimorfismul ei…
Ea răspunde la interpelări, e alocentrică …
Uneori fluidă, alteori vaporoasă, cu stări diferite de agregare sufletească…adaptându-se la om, la situație…
Poate fi rănită, trădată, împietrită, deschisă sau închisă, tăcută sau vorbită, arătată sau nearătată…
Poate fi într-o dojană sau într-o laudă, într-o durere sau într-o bucurie…
Ea poate fi statornică chiar dacă se schimbă; acesta-i paradoxul ei…
Iar zbuciumul ei nu înseamnă patimi, ci pătimiri…
Postul este desigur și înfrânare,
