Complicii
3 min read
„Despre acea lume trebuie scris în aşa fel, încât să ţi se oprească bătăile inimii şi părul să ţi se ridice măciucă în cap. A scrie despre ea nepăsător, obişnuit, a scrie fără ca scrisul să zguduie, a scrie mai palid decât au zugrăvit Petersburgul Gogol şi Dostoievski n‑ar fi doar stupid şi deşert, ci ar fi josnic şi iresponsabil. Suntem încă departe de acest ideal.“
Boris Pasternak
În zilele începutului de an, postul public „Radio România Cultural” (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, „personalitate artistică de excepție”, „actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic”. Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, „eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine”. Fac parte mai degrabă din „elita anxioșilor”, cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.
***
Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?
Răspunsul lui Thierry Wolton e simplu: lumea e interesată fie de modul în care s-a instaurat comunismul, fie de cauzele prăbușirii lui. Or, adevărată întrebare nu privește nici instaurarea (întotdeauna prin lovitură de stat), nici prăbușirea lui (prin faliment economic și implozie). Adevărata întrebare este: cum se face că un regim politic ilegal, criminal și falimentar a durat atât? Cum de cea mai sumbră distopie a minții omenești s-a putut întrupa în plămada istoriei cu atâta acuratețe? Cum de a putut dura atât de mult o formațiune politică „contra naturii” (o „orânduire”, cum îi plăcea să-și spună, revendicând o fictivă „legitate a istoriei”), care, în loc de cartofi, ceapă și ouă, nu putea să furnizeze populației decât teroare, promisiuni vide și munți de minciuni? Iar răspunsul este: a durat atât de mult datorită complicilor. Exprimat lapidar în cuvintele lui Wolton: „Complicii nu au făurit comunismul – asta au făcut călăii –, dar l-au făcut să dureze”.
***
Și iată-ne, la 30 după „eliberarea de sub jugul comunist”, celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, „științific” vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă „perioadă de tranziție”? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A „poporului român”? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei,
